O cafea neagră… şi-o ploaie de gheaţă,
Când spiritul mai arde culori în odaie—
O privire pe-o carte, pe straie,
Şi pasul mă îndrumă în dimineaţă.

Cum frigul tremurând ca o veste,
Tot plange de-al meu şi de-al tau…
Tot mai mult am rămas cu ce este,
Şi plouă cu-o părere de rău.

Am uitat dacă merg… încă tot mai iubesc…
Am ajuns la timp, ocup şi un loc.
Dar gândul apasă cu greul său bloc…
E numai vedere… nu mai pot să vorbesc…

---

A black coffee… and a hail of ice,
when the spirit burns more color in the room—
a glance at a book, at clothes,
then my steps lead me out in the morning.

When the cold, trembling from the news,
so mourns over what’s mine and what’s yours…
I am increasingly stuck with what’s left,
and it’s raining regret.

I’ve forgotten where I’m going… I’m still in love…
I’ve arrived in time, with a place to sit.
But the thought hits me like a brick…
There is only the vision… I can no longer speak.

George Bacovia, “Dimineaţă” from Scîntei galbene (1926; “Morning” from Yellow Sparks)

(Source: danieldockery.com)