E.M. Cioran, Pe Culmile Disperării (On the Heights of Despair).Precum în extaz se realizeazǎ purificarea de toate elementele individuale şi contingente, rǎmînînd numai lumina şi întunericul, ca elemente capitale şi esenţiale, tot asemenea, în nopţile cu insomnii, din tot ce are lumea aceasta multiplu şi divers, nu mai rǎmîne decît un motiv obsedant sau un element intim, cînd nu este prezenţa evidentǎ a unei persoane. Cîtǎ vrajǎ ciudatǎ este în acele melodii care izvorǎsc din tine în nopţile fǎrǎ somn, care se dezvoltǎ asemenea unui flux, pentru a se stinge într-un reflux care nu este un simbol de pǎrǎsire, ci seamǎnǎ uşurinţei unui pas înapoi din nu ştiu care dans! Ritmul şi evoluţia sinuoasǎ a unei melodii interioare pun atunci stǎpînire pe tine şi te cuprind într-o încîntare ce nu poate fi extaticǎ, fiindcǎ este prea mult regret în aceastǎ tǎlǎzuire melodicǎ. Regret, dupǎ ce? Greu de spus, cǎci insomniile sînt atît de complicate, încît e imposibil sǎ-ţi dai seama ce-ai pierdut. Poate fiindcǎ pierderea e infinitǎ… Obsesiile se individualizeazǎ numai în insomnii, deoarece numai în ele se poate realiza prizonieratul într-o formǎ de gîndire sau de simţire. În insomnii, prezenţa unui gînd sau a unui sentiment este organicǎ, este constitutivǎ, şi se impune cu exclusivitate şi imperialism. Tot ce apare în ele se realizeazǎ melodic, într-o formǎ de ondulaţie misterioasǎ. Fiinţa iubitǎ se purificǎ într-o imaterialitate, întocmai cum s-ar risipi într-o melodie. Şi atunci nu poţi şti absolut deloc dacǎ iubirea ta e vis sau realitate. Caracterul impalpabil ce-l împrumutǎ realitǎţii aceastǎ convertire în melodic a tot ceea ce se petrece în insomnii provoacǎ în sufletul omului o nelinişte şi o tulburare, care nu sînt atît de intense pentru a duce la o anxietate universalǎ, ci pǎstreazǎ toate elementele unei nelinişti şi tulburǎri de esenţǎ muzicalǎ. Moartea însǎşi, fǎrǎ sǎ înceteze a fi hidoasǎ, se manifestǎ într-o universalitate de noapte, a cǎrei impalpabilǎ transparenţǎ, deşi e fructul iluziei, nu este mai puţin muzicalǎ. Dar tristeţea acestei nopţi universale este întocmai ca tristeţea muzicii orientale, în care predominǎ mai mult misterul morţii decît al iubirii.
Just as an ecstasy purifies you of all inessentials, so these insomniac nights kill off all the many and varied elements of the world, leaving you prey to your private obsessions. What strange magic’s in those songs that rise in sleepless nights! The pace and progress of a sinuous inner melody that entwines and enchants us, that would enrapture us but for the note of regret that keeps it shy of ecstasy. What kind of regret? It’s hard to say, as insomnia is so complicated, it’s impossible to begin to grasp just what you’ve lost. Perhaps because the loss is infinite… Obsessions are individualized only in insomnia because, to one trapped in such a prison of thought or feeling, only they are real. In insomnia, the presence of a single thought or feeling is everything, is the only thing. And it all coalesces into song, emerges as a mysteriously undulating melody. On such nights even a lover herself would be sublimated into immateriality, just as a song fades into the air. At such times you can no longer know if the lover was a dream or your reality. That impalpable character lent to reality transforms into a song everything that happens during insomniac nights, drawing into the soul of man worry and turmoil, not so intense as to lead to a more general anxiety attack, but enough to render up the elements into a fretful and turbulent music. Even death itself, though still hideous, appears in such universal nights an impalpable transparency, and though its fruit then is illusory, it’s no less musical. Yet the sadness of this universal night is like the sadness of Oriental music, in which the mystery of death is much more dominant than that of love.
(Source: danieldockery.com)
